Gioacchino Rossini (29 februarie 1792)

           Gioacchino Rossini (Giovacchino Antonio Rossini) a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori italieni, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinții lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie.După ce familia sa s-a mută la Bologna, Gioacchino Rossini a început să studieze serios și sistematic muzica. Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră.

            O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără comediile şi dramele italiene Italianca în Alger (L’Italiana in Algeri, 1813), Otello (1816), Bărbierul din Sevilla (Il Barbiere di Siviglia, 1816) şi Cenuşăreasa (La Cenerentola, 1817), dar şi epopeile în limba franceză Moise et Pharaon (1818), Asediul Corintului (Le siêge de Corinthe, 1826), Semiramida (1823) şi Guillaume Tell (Wilhelm Tell, 1829).După 1832, când starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, a compus puţin, până la seria de cântece şi piese pentru pian adunate în 1868 în colecţia Păcate ale bătrâneţilor (Pêches de vieillesse). Prezenţa melodiilor inspirate, uşor cantabile, i-a adus porecla de „Mozart italian”.

            Dacă mai exista vreo îndoială în ce priveşte adulaţia lui Rossini faţă de Mozart, succesul triumfător al operei următoare ar trebui să ĭnlăture orice urmă de dubiu: L’Italiana in Algeri este o poveste mult prea asemănătoare cu Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din serai) a lui Mozart. Deşi libretul a fost redactat de Anelli, nu există nici o îndoială că eminenţa cenuşie din spatele revizuirii libretului lui Mozart este Rossini. Opera a fost finalizată în mai puţin de patru săptămâni. Articulată cu forme de care, probabil, însuşi Haydn ar fi fost mândru să le creeze, opera a confirmat capacitatea uimitoare a lui Rossini de compozitor deosebit de inventiv. L’Italiana se leagă şi temporal de perioada în care Mozart a dat naştere operelor La Nozze de Figaro (Nunta lui Figaro) şi Cossi fan tutte, în sensul că emană o atitudine uluitoare de geniu al comicului. Stendhal a considerat-o „perfecţiunea stilului operei bufe”, o lucrare atât de bogată şi plină de încântare senzualä, încât orice judecată critică ar trebui să fie suspendată. La aniversarea vârstei de 21 de ani, însuşi Rossini s-a declarat idol al publicului operei italiene.

            Rossini a fost întreaga viaţă un gurmand bine-cunoscut şi un excelent bucătar amator, dar s-a dedicat deplin acestor pasiuni cu deosebire după retragerea sa componistică. S-au păstrat feluri de mâncare alla Rossini, create fie de el însuşi, fie special pentru el. Cel mai faimos este, probabil, tournedo Rossini, regăsit şi azi în meniul multor restaurante.

            După ani marcaţi de diferitc maladii fizice şi psihice, a revenit încet-încet la muzică, compunând mici scheciuri obscure, destinate unor spectacole particulare. Aceste Păcate ale bătrâneţilor sunt grupate în 14 volume, compuse mai ales pentru pian solo, ocazional pentru voce şi diverse formaţii orchestrale camerale. Adesea capricioase, denotă uşurinţa şi naturaleţea, respectiv talentul melodic al compoziţiei lui Rossini, ce transmit evidente influenţe beethoveniene şi chopiniene. De asemenea, se regăsesc străfulgerări ale apusei dorinţe de abordare a compoziţiei grav-academice.

            La 76 de ani, se stinge pe 13 noiembrie 1868, în casa de la ţară, din Passy. A fost înmormântat în cimitirul Pere Lachaise din Paris. La cererea guvernului italian, este dezhumat în 1887, rămăşiţele sale pământeşti găsindu-şi locul de veci în Basilica di Santa Croce din Florenţa.