Henri de Toulouse-Lautrec Monfa

          Henri de Toulouse-Lautrec Monfa (1864-1901) provine dintr-o familie de aristocrati, primeste o educatie aleasa, are o mentalitate de clasa si o avere considerabila. Are parte de o existenta vrednica de conditia sa sociala, motiv pentru care...... niciun eveniment din primii sai ani de viata nu ii prevesteste destinul.

            Ajuns la varsta pubertatii, doua fracturi succesive, prima a femurului stang, in 1878 si cea de-a doua a femurului drept, in toamna anului urmator, il sechestreaza definitiv intr-o menghina biologica. Cauza pentru care el inceteaza sa mai creasca nu este reprezentata de aceste fracturi ci de o boala a tesuturilor osoase, cunoscuta sub numele de nanism.

            Un barbat care nu depasea un metru si cincizeci si doi de centimetri, inzestrat cu picioare de pitic, cu un mers asemanat de catre contemporani cu cel al unei rate, avand torsul unui persoane normale de sex masculin. ”Natura m-a tradat”, spune chiar el intr-un moment de dezamagire marturisita. Indiferent de abordarea plina de umor pe care o detinea fata de sine insusi, va avea un sentiment permanent al frustrarii care il va urmari pretutindeni, de pilda atunci cand va afirma ca trupul sau seamana cu o cafetiera.

            Tot ceea ce inseamna viata unui om normal, caracterizata de sentimentul iubirii pe care este prea mandru sa il cerseasca, ii este interzis. Singura sansa pe care o considera benefica este arta. Aceasta manifestare devine modul sau esential de a exista insa nu il va ocroti de deznadejdea care treptat se va accentua si il va ucide la varsta de 37 de ani, dupa o existenta de sinucigas. In 1888, Arsène Alexandre spunea despre el urmatoarele: ” Vizibil, pentru ochii prieteni, el incepe sa arda din ce in ce mai repede. E dintre cei care vor sa traiasca mult dintr-odata ca sa termine mai repede si a caror batranete n-apuci sa o vezi.”

            Odata cu studiul de atelier, Lautrec urmareste viata artistica a Parisului, viziteaza muzeele si expozitiile, fixandu-si preferintele, fiind atras de miscarea impresionistilor dar mai ales de artistul care ii va oferi un model exemplar si anume Degas. Contactul sau din aceasta perioada cu arta japoneza va fi de asemenea decisiv, influenta sa fiind un agent important in fixarea tematicii sale: teatrul, circul, bordelul.

            Artistul se va naste treptat din ruinele omului. Plateste cu propia fiinta si ajunge sa fie dizolvat de lumea pe care o alege. Incepe sa bea si alcoolul il va supune, fiind unul dintre viciile care ii incetoseaza gandurile atunci cand constientizeaza ca pana la urma artistul implinit nu va rascumpara ratarea omului.

            Perioada 1892–1895 este pentru Lautrec cea a ”caselor inchise” insa are ocazia de a privi aceasta lume exotica si particulara din interior. Surprinde ipostaze diverse ale unei meserii degradante, incepand cu femeia nostima, atragatoare, plina de viata si finalizand cu femeie usoara uzata, obosita, ajunsa la capatul carierei. Tema prostituatelor exclude insa in opera sa vulgaritatea, scabrosul sau pitorescul literar. Artistul nu face altceva decat sa reprezinte obiectiv ceea ce vede, fara a dramatiza vizualul.

            Existenta pe care o duce si abuzul de alcool ii accelereaza degradarea fizica si ii modifica pe deplin caracterul. Are accese de furie, incercarile de dezintoxicare nu au efect insa in urma unei internari in clinica Folie-Saint-James din Neuilly isi cumpara libertatea executand din memorie cele 39 de lucrari din seria ”Circul”, multumita careia obtine iesirea din clinica.

            Devine ulterior paranoic, vorbeste fara sir, bate cu bastonul in podea, toarna rom in chiseaua de dulceata, arunca pe joc lucrurile din dulap si ajunge sa injure si sa ameninte dusmani imaginari. Are senzatia ca este urmarit de politie. Starea grava necesita plecarea sa la castelul Malromé, unde dupa trei saptamani de sedere, o paralizie generala pune stapanire pe sine, fiind mai apoi urmata de surzenie.

            Criticul de arta René Huyghe considera ca opera sa este o modalitate de a compensa tumultul de frustrari detinute: ” Arta lui devine o viata imaginara in sensul propiu, in care, cu gandul si cu mana, el desfasoara toate virtuozitatile corporale pe care existenta i le-a refuzat.” 600 de picturi, 330 de litografii, 31 de afise, 9 pointe sèches, 3 monotipuri, mii de desene si de crochiuri alcatuiesc cea mai completa imagine a frivolei Belle-Époque.

            La moartea sa, Jules Roques afirma ca ”este o fericire pentru umanitate ca exista putini artisti de genul sau. Talentul lui Lautrec, caci ar fi absurd sa i-l negam, era un talent nefast, cu o influenta pernicioasa si intristatoare”. Aceste reactii ostile existau inca din perioada in care artistul traia. Nu este de mirare atitudinea acestor persoane, tinand cont de faptul ca reversul oglinzii scoate la iveala si fetele noastre ascunse sau mai exact, imaginea noastra dezagreabila. Nimeni nu ar accepta ideea ca propriile defecte sa devina un bun public prin picturile unui artist. Putini sunt aceia capabili sa recunoasca faptul ca opera sa prezinta omul in toata nuditatea umanitatii sale.