Emil Racovita (15 noiembrie 1868)

          Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare.

            Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune.

            Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe. Şi nu este nicio îndoială că succesul pe care l-a dobândit atunci a fost şi primul pas pe care l-a făcut pe anevoiosul drum al recunoaşterii ştiinţifice.

            Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între 1897 şi 1899.

            Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe. Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat.

            În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. În 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vieţuitoarele din ţinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat să-şi slujească patria şi a dat din nou acordul, dar numai dacă ar fi putut crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice. Şi cum condiţia i-a fost acceptată fără rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi avându-l ca director pe însuşi ctitorul său.

            Emil Racoviţă a rămas prin opera sa poate cel mai de seamă biolog pe care l-a avut România. Dincolo de faptul că a întreprins celei dintâi cercetări amănunţite asupra faunei şi florei antarctice şi că a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplină ştiinţifică, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabilă valoare în studiile zoologice, toate axate pe ideea că o specie nu poate fi cunoscută cu adevărat decât atunci când i se stabileşte nu numai poziţia sistematică şi aria de răspândire, ci şi întreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog român care a elaborat o teorie originală cu privire la evoluţia lumii vii, teorie în care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea îl joacă în apariţia unor specii noi şi care include o definiţie inedită a speciei, formulat încă din 1912: o colonie izolată de consângeni. A subliniat, de asemenea, influenţa majoră pe care mediul artificial al omului a făcut din acesta singura specie a cărei populaţie mondială înregistrează o creştere exponenţială, trăgând repetate semnale de alarmă asupra pericolelor care decurg din criza ecologică pe care tot omul este cel care a declanşat-o.