Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский) a fost cel de-al doilea copil dintre cei șapte ai lui Mihail si Mariei Dostoievski. Imediat după ce mama sa a murit de tuberculoză în 1837, el și fratele său Mihail au fost trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg. Tatăl lor, un chirurg militar în retragere, care a lucrat la Spitalul pentru săraci Mariinsky (Sfânta Maria) din Moscova, a murit în 1839. Deși nu este sigur, se pare că ar fi fost ucis de un servitor care i-a turnat vodcă pe gât până la sufocarea sa. Indiferent de ce s-a întâmplat cu adevărat, Sigmund Freud s-a ocupat de acest episod în articolul său Dostoievski și paricidul (1928).

            Dostoievski a fost arestat și închis în 1849 pentru activități antistatale împotriva țarului Nicolae I. Pe 16 noiembrie din aceluiași an, a fost condamnat la moarte pentru legăturile cu un grup de intelectuali liberali, din Cercul Petrașevski.

            În plan biografic, momentul crucial al vieții lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat și condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui cerc de tineri fourieriști (condus de Mihail Petrașevski), în cadrul cărora se purtau discuții subversive. Împreună cu ceilalti deținuți, a fost transportat în piața unde aveau loc execuțiile și trecut prin toată procedura de anunțare a condamnării la moarte prin împușcare. După patru ani în katorga, urmați de alți cinci de serviciu militar obligatoriu, revine la Petersburg și își reia activitatea literară. Până în momentul arestului fusese plasat de critică în umbra lui Gogol.

            Incidenta crizelor de epilepsie, la care era predispus, a crescut in aceasta perioada. La eliberarea din inchisoare în 1854, i s-a oferit șansa să devină soldat pentru restul pedepsei, în Regimentul siberian. Dostoievski și-a petrecut cinci ani din viata aici, întâi a fost caporal, apoi a devenit locotenent la al șaptelea batalion din acest regiment, staționat lângă fortul Semipalatinsk din Kazahstan.

            A fost o experiență care i-a schimbat și părerile ideologice, astfel Dostoevski a abandonat ideile liberale și a devenit conservator și extrem de religios.

            Influența lui Dostoevski a fost uriașă, practic nu există romancier important din secolul al XX-lea, de la Herman Hesse la Marcel Proust, William Faulkner, Albert Camus, Franz Kafka, Henry Miller, Yukio Mishima, Gabriel García Márquez,Vladimir Nabokov, Henry James, Joseph Conrad si chiar D.H. Lawrence, asupra cărora Dostoievski să nu-și exercitat influența. La noi, romanele lui Mircea Eliade (Huliganii) sau Nicolae Breban (Animale bolnave) poartă și ele urma acestei influențe. Romancierul american Ernest Hemingway l-a citat pe Dostoevski drept sursă de influență majoră in autobiografia sa.

           În mod esențial un scriitor mitic (în această privință a fost comparat cu Herman Melville), Dostoevski a creat un opus de opere de o imensă putere hipnotică, având următoarele trăsături: scene dramatizate (conclavuri) în care personajele, într-o atmosferă fierbinte sau scandaloasă, se angajează în dialoguri socratice à la Russe; căutarea lui Dumnezeu, problema Răului și suferințele celor inocenți. Tipologia personajelor sale e una extrem de simplă: creștini umili (prințul Mîșkin, Sonia Marmeladova, Alioșa Karamazov), nihiliști autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavrogin), cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov); personajele sale acționează sub impulsul unor idei, și nu al unor instincte, deși, în anumite cazuri, și acestea pot juca un rol semnificativ.

            Romanele lui Dostoevski sunt comprimate în timp (acțiunea durează doar câteva zile) și acest procedeu îl ajuta pe autor să scape de una din trăsăturile importante ale prozei realiste, de coroziunea vieții umane în timp. Personajele sale sunt de fapt niste traduceri ale unor idei spirituale și ies din acest motiv în afara timpului, sunt atemporale. Alte teme care reapar obsedant sunt: suicidul, mândria rănita, colapsul valorilor familiei, regenerarea spirituală cu ajutorul suferinței (cel mai important motiv), respingerea culturii vestice și afirmarea valorilor ortodoxiei ruse și țarismului. Criticii literari ruși, cum ar fi Mihail Bahtin, au caracterizat opera sa drept 'polifonică': spre deosebire de alti romancieri, Dostoevski nu este interesat de o 'unică viziune' , ci prezintă situația sub forma unei suite de unghiuri foarte diferite, din acest motiv romanele sale sunt extrem de dramatice, sunt romane de idei, în care punctele de vedere conflictuale și personajele se dezvoltă adesea într-un crescendo insuportabil.

            Este o opinie comună a criticilor literari că, alături de operele unor Dante Alighieri, William Shakespeare, Miguel de Cervantes, Victor Hugo și a ale altor câțiva scriitori, romanele, povestirile și nuvelele lui Dostoevski se înscriu în Canonul european și au influențat în mod decisiv existențialismul și expresionismul.

            A fost unul dintre cei mai importanţi autori din literatura universală, a cărui operă este o strălucită replică literară şi filosofică la criza socială şi spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice între personaje originale şi paradoxale, aflate într-o permanentă şi pasionantă căutare a armoniei sociale şi umane, marcate de un profund psihologism şi tragism.

            Dostoievski expune în cărţile sale, într-o măsura mai mare sau mai mică, propria sa experienţă de viaţă şi împrumută din experienţele altora pentru a crea o opera în care pulsează viaţa ... fiindcă Dostoievki este un scriitor realist, iar ceea ce importă în creaţia realistă este expunerea vieţii în deplinătatea ei. Aşa se explică, evident, şi complexitatea personajelor dostoievskiene.

           Personalitate de răscruce în istoria literaturii universale, natură scrutătoare a straturilor imprevizibile şi indefinite ale sufletului uman, conştiinţă frământată, supusă contradicţiilor, cu pendulări uriaşe, de la socialismul utopic la mistica ortodoxismului ce întrezăreşte eliberarea omului de răul social şi moral în ispăşirea prin jertfă şi umilinţă, Dostoievski a fost un precursor al multor idei moderne şi este considerat părintele existenţialismului. Lucrarea Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann, este privită drept „cea mai bună uvertură pentru existenţialism scrisă vreodată”. Dar ceea ce uimeşte mai cu seamă în literatura dostoievskiană este capacitatea romancierului de a expune trăirile sufleteşti, emoţiile, sentimentele pe care personajele sale le trăiesc. Iar această capacitate nu îşi are originea numai în genialitatea scriitorului, ci şi într-o experienţă personală bogată în astfel de trăiri.

            Multe dintre operele sale au fost profetice şi au avut un efect profund şi de durată asupra ficţiunii din secolul al XX-lea. Personalitate proeminentă a literaturii universale, un exceptional şi fin psiholog al naturii umane, Dostoievski este un reper major.

            "Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ..." 

"Crimă şi pedeapsă"