E toamna care trece...

             Mia Frollo (1885, Bucureşti - 1962, Bucureşti) este o poetă, prozatoare, traducătoare şi publicistă. Este fiica Marianei (născută Măldărescu) şi a lui G.T. Buzoianu, profesor de geografie, autor de manuale şi lucrări de specialitate. Sub numele Maria Buzoianu, ea debutează în 1905, cu versuri, în revista „Analele literare, politice şi ştiinţifice", condusă de tatăl ei. În 1906 îi apare o poezie în „Vieaţa nouă", unde va colabora asiduu, între 1912 şi 1924, cu versuri şi proză scurtă, articole şi studii, cronici plastice şi traduceri, iscălite cu numele luat prin căsătoria cu profesorul Iosif Frollo ori cu pseudonimele Mia Vlad, Adhemar (folosit, se pare, împreună cu Ovid Densusianu) şi Cery. Sporadic mai publică în „Actualitatea", „Noi pagini literare", „Revista catolică", „Flacăra", „Poesia", „Lumina nouă" etc. Relativ târziu, în 1914, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1919. Ulterior, predă limba română şi franceza la diverse şcoli, vreme mai îndelungată deţinând o catedră la Liceul „Iulia Hasdeu".

            Mare parte din poeziile date la iveală în „Vieaţa nouă" sunt adunate în placheta Flori de flăcări (1923; Premiul Academiei Române). După dispariţia revistei, Frollo frecventează cenaclul Iovinescian, unde va citi frecvent versuri şi proză (romanele Prietenie, Oameni, Colţuri). Continuă să publice, semnând uneori şi Amy ori Miriam, în „Adevărul literar şi artistic", „Sburătorul", „Revista scriitoarei", „Universul literar", „Cetatea literară", „Roma", „Viaţa literară", „Convorbiri literare" etc. A mai tipărit traducerile Sângele de Ugo Ojetti şi Cuore de Edmondo De Amicis, broşura Un scriitor original: Mariu Theodorian Carada (1940).

            Formată iniţial în gruparea revistei „Vieaţa nouă", apoi la seminarul lui Ramiro Ortiz, dar şi în cercurile catolice din care făcea parte familia soţului ei, Frollo e o partizană a simbolismului, a modernismului în genere. Imediat după război, ea scrie despre „noua poezie fantezistă franceză" (semnalându-i pe Apollinaire, Max Jacob, Jules Supervielle, Francis Carco, Paul Valery etc.), despre romanul francez (oprindu-se la Marcel Proust, Andre Gide, Maurice Barres şi Francois Mauriac). Bună cunoscătoare şi a literaturii italiene, se va ocupa de Dante şi Petrarca, dar şi de Grazia Deledda, Giovanni Pascoli şi Diego Valeri, „poetul Veneţiei", ori de Luigi Pirandello.

            Frollo a semnat, de asemenea, interesante cronici plastice, agrementate mai întotdeauna cu interviuri luate artiştilor, precum şi un studiu asupra lui Richard Wagner. În poezia ei însă orientarea simbolistă se reflectă mai mult prin câteva reminiscenţe. Agoniile florale, „înfloririle negre", avatarurile, peisajele acuzând o boală secretă acoperă un lirism minor, nutrit de o pasiune refulată în sfială şi în prematură resemnare. Oprirea la câteva figuri simbolice (Ofelia, Sulamita, Don Juan) nu aduce note inedite, în schimb evocarea Luizei de la Valliere şi a Sfântului Francisc din Assisi dezvăluie un fior de autentică pietate.

            Poeziile de după 1923 dovedesc o mai sigură stăpânire a mijloacelor de expresie şi un lirism în aceeaşi gamă, dar cu un plus de substanţă. Lirice sunt şi prozele scurte scrise de Frollo. Când nu alunecă în alegorie factice, ele au ceva din delicateţea porţelanului. Dar autoarea mânuieşte bine şi dialogul şi poate reconstitui o atmosferă, precum se vede în ampla scriere autobiografică intitulată Colţuri, rămasă neterminată în paginile revistei „Observatorul".