Alexandru Vlahuta (5 septembrie 1858)

          Tatal, Neculai Vlahuta, fiul unui ispravnic din Piatra, era proprietarul unei mosii de cea o suta pogoane la Plesesti; amator de vanatori si petreceri, neglijandu-si gospodaria, ar fi saracit curand. Mama, Ecaterina (n. Petrescu) era originara din Transilvania, avand ascendenti in zona Brasovului; data la calugarie, e scoasa din manastire de corni Neculai Vlahuta, cu care se casatoreste, avand opt copii, intre care viitorul scriitor e ultimul nascut. La batranete, Ecaterina se calugareste la Manastirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta; tot acolo se retrage si unica ei fiica, Eliza Strajescu, apoi Neculai Vlahuta, ajuns la Manastirea Neamt sub numele Nectarie, impreuna cu unul dintre fii, Mihail, calugarit si el sub numele Mardarie -mutati, in cele din urma, impreuna, la Agapia. Familia, numeroasa, a dus o existenta patriarhala, nu lipsita insa de griji si de necazuri multiple, intre care moartea la varste fragede a catorva copii. Primii ani, la tara, intr-un „catun sarac", lasa scriitorului amintiri dureroase; „A, copilaria mea a fost trista, asa de trista ca n-as vrea s-o mai traiesc aievea." Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

 Multi scriitori romani de la 1900 au avut revelatia literaturii citindu-l pe Vlahuta, a carui opera tradeaza un amestec de sentimentalism, criticism, poza meditativa, asumare a „durerilor lumii". Retorica milei, generozitatii, dar si a sarcasmului, deceptiei, avanturilor retezate, ratarii etc, corespunde unei stari de spirit tipice valului posteminescian si epigonic, contaminat si de ideologia socializanta de la finele veacului; arsenalul afectiv al textelor lui VLAHUTA concureaza o vreme cu viziunea majora a lui Caragiale si reliefurile greu accesibile ale mostenirii eminesciene.

            „Adoram pe Eminescu - scrie in aceasta privinta G. Ibraileanu - dar ne induiosam cu Vlahuta. Unul devenise idolul generatiei de intelectuali proletari, celalalt era insa tribunul care induiosa"; „Selectat" de epoca sa, VLAHUTA a fost apoi respins de critica estetica drept un scriitor didactic, ridicol si greoi, un „inventar" iconoclast al avangardismului (in revista Unu) trecandu-l printre „patriarhalii stafiditi". Dezolat, Galaction facea recurs la instanta suprema a istoriei literare, fiindca ea „reia procesul fiecarui scriitor iesit din actualitate si cauta sa stabileasca o cumpana dreapta intre ce a insemnat el in zilele lui si ce insemneaza in fata valorilor eterne".

            Opera lui VLAHUTA este grabnic „recuperata" in anii 50, in cadrul „reconsiderarilor" literaturii clasice, dar in maniera unei interpretari dogmatice, prin supralicitarea unor texte teziste si escamotarea carentelor estetice.VLAHUTA trece prin literatura cu o modestie si o discretie a propriei conditii, rar intalnite. Abia o corespondenta publicata postum dezvaluie privatiuni penibile, mizerii cotidiene (mai cu seama dupa 1907), acceptarea resemnata a unor tribulatii, dar si sufletul duios, calm - increzator al celui ce punea mai presus de orice prietenia (inclusiv cea literara). „Greutatile si neajunsurile pe care le intampini in viata de scriitor n-ar trebui sa te surprinda, nici sa te descurajeze. Asa ni-e tara. Dar esti tanar si talentat. Vei rabda si vei invinge" (Toroutiu, Studii si documente literare)