„From birth to death, all your experiences, great and small, are made possible
by your body from eating to working to playing to making love”[1],
Ken Wilber, Redefining the body
Ken Wilber, Redefining the body
„One of the most important values we hold, both culturally and as a species, is
to be physically «healthy», yet so often, we fail to cultivate our health”[2],
Ken Wilber, Redefining the body
Ken Wilber, Redefining the body
A cunoaşte prin cuvânt este un privilegiu al omului. Însă, oricât de bogată
ar fi experienţa pe care o descrie cuvântul, aceasta nu poate fi trăită cu
adevărat decât sacrificând cuvântul şi aruncându-ne în îmbrăţişarea trăirii ca
atare: mâna care vindecă este prelungirea directă a cuvântului care
inspiră.
Acesta este, în fond, traseul pe care cei mai mulţi dintre noi l-au parcurs, în mod firesc, de la a fi mişcaţi de o simplă curiozitate în legătură cu Yumeiho la a fi practicanţi entuziaşti ai acestei terapii. Cuvântul care îţi promite vindecarea trebuie să fie cu adevărat inspirator pentru ca tu, care eşti mai mult decât corpul tău, să realizezi că încă o dată trebuie să te întorci asupra propriului corp şi să faci din el catedrala în care sufletul se cade să sălăşluiască.
Aşa cum predică filosofiile perene care, de curând, au fost redescoperite şi reabilitate în ceea ce priveşte valabilitatea (dacă nu ştiinţifică, atunci cel puţin empirică) principiilor lor, omul este un tot, este un întreg. Ceea ce este valoros la Yumeiho, din această perspectivă, este că se întemeiază pe un concept de sănătate holistică (poate că nu la fel de puternic precum conceptul de sănătate holistică aşa cum este promovat de alte terapii tradiţionale orientale, cum ar fi Reiki, însă, în cele din urmă, perspectiva rămâne), concept ce îi oferă acestei terapii avantajul de a putea aborda afecţiunile de la rădăcină: ceea ce este bolnav în straturile superioare ale somei are o cauză care, de cele mai multe ori, se localizează la un strat mult mai profund.
Ceea ce promite Yumeiho este reabilitarea verticalităţii somatice şi, de aici, restaurarea unui anume sens al demnităţii umane. Însă cuvintele nu pot decât să indice ceea ce, în concret, realizează Yumeiho. Fără a falsa impresiile incipiente pe care, probabil, cei mai mulţi le-am trăit faţă de Yumeiho în momentul întâlnirii cu terapia, da, a fost vorba de ciocnirea de o – iată – altă terapie exotică. Însă, în acest caz, sentimentul de ciocnire cu un orizont bizar populat de haotice asperităţi conceptuale s-a metamorfozat incredibil de rapid în senzaţia că, stând deoparte şi contemplând, mai mult sau mai puţin interesat, peisajul, peisajului îi cresc mâini: te îmbrăţişează, te invită să îi descoperi profunzimile, culmile, fineţea. Da, ciocnirea se transformă în îmbrăţişare, în zâmbet, în caldă comuniune.
Iar meritul acestei metamorfoze este, desigur, al mesagerului. Dincolo de fizionomie, mesagerul este chip. Dincolo de cuvinte, mesagerul este voce. Dincolo de discurs, mesagerul are o poveste. Însă înainte de toate, mesagerul este un maestru. Îl numesc astfel pe mesager întrucât, mai întâi de a mă pune faţă în faţă cu Yumeiho, mă pune faţă în faţă cu mine. Mă recunosc în povestea lui aşa cum ar trebui să mă recunosc într-o oglindă ce mă arată pe mine mai verticală, mai simetrică, mai curăţită de boala cu care deocamdată trăiesc în simbioză. Mă văd acolo pentru că sunt acolo deja, singura distanţă, aproape insesizabilă, dintre mine-de-aici şi mine-de-acolo fiind distanţa anihilabilă prin alegere.
Mesagerul este maestru pentru că face din Yumeiho o posibilă poveste a mea. Pentru că mă face să mă întorc la propriul meu corp şi să văd, cu ochii întorşi pe dinăuntru, cum sufletul nu locuieşte în catedrala ce i se cuvine, ci pe o schelărie aproximativă care îşi revendică, pe bună dreptate, arhitectura potrivită. El este maestru pentru că, vorbind despre Yumeiho, îmi dă de înţeles despre mine. Pentru că, în toată această poveste, eu şi mesagerul devenim transparenţi şi ne dizolvăm în singurul lucru care contează: Yumeiho nu mai este un orizont exotic, ci o paradigmă. Yumeiho şi maestrul devin una, fiecare lucrând asupra a ceea ce e firesc să lucreze: Yumeiho este o terapie pentru corp, mesagerul este un maestru pentru suflet. Iar emoţia cu care aştept următoarea întâlnire cu lumea Yumeiho este emoţia cu care aştept un nou rendez-vous cu mine însămi. http://www.kotsuban-yumeiho-taiso.ro/]
Acesta este, în fond, traseul pe care cei mai mulţi dintre noi l-au parcurs, în mod firesc, de la a fi mişcaţi de o simplă curiozitate în legătură cu Yumeiho la a fi practicanţi entuziaşti ai acestei terapii. Cuvântul care îţi promite vindecarea trebuie să fie cu adevărat inspirator pentru ca tu, care eşti mai mult decât corpul tău, să realizezi că încă o dată trebuie să te întorci asupra propriului corp şi să faci din el catedrala în care sufletul se cade să sălăşluiască.
Aşa cum predică filosofiile perene care, de curând, au fost redescoperite şi reabilitate în ceea ce priveşte valabilitatea (dacă nu ştiinţifică, atunci cel puţin empirică) principiilor lor, omul este un tot, este un întreg. Ceea ce este valoros la Yumeiho, din această perspectivă, este că se întemeiază pe un concept de sănătate holistică (poate că nu la fel de puternic precum conceptul de sănătate holistică aşa cum este promovat de alte terapii tradiţionale orientale, cum ar fi Reiki, însă, în cele din urmă, perspectiva rămâne), concept ce îi oferă acestei terapii avantajul de a putea aborda afecţiunile de la rădăcină: ceea ce este bolnav în straturile superioare ale somei are o cauză care, de cele mai multe ori, se localizează la un strat mult mai profund.
Ceea ce promite Yumeiho este reabilitarea verticalităţii somatice şi, de aici, restaurarea unui anume sens al demnităţii umane. Însă cuvintele nu pot decât să indice ceea ce, în concret, realizează Yumeiho. Fără a falsa impresiile incipiente pe care, probabil, cei mai mulţi le-am trăit faţă de Yumeiho în momentul întâlnirii cu terapia, da, a fost vorba de ciocnirea de o – iată – altă terapie exotică. Însă, în acest caz, sentimentul de ciocnire cu un orizont bizar populat de haotice asperităţi conceptuale s-a metamorfozat incredibil de rapid în senzaţia că, stând deoparte şi contemplând, mai mult sau mai puţin interesat, peisajul, peisajului îi cresc mâini: te îmbrăţişează, te invită să îi descoperi profunzimile, culmile, fineţea. Da, ciocnirea se transformă în îmbrăţişare, în zâmbet, în caldă comuniune.
Iar meritul acestei metamorfoze este, desigur, al mesagerului. Dincolo de fizionomie, mesagerul este chip. Dincolo de cuvinte, mesagerul este voce. Dincolo de discurs, mesagerul are o poveste. Însă înainte de toate, mesagerul este un maestru. Îl numesc astfel pe mesager întrucât, mai întâi de a mă pune faţă în faţă cu Yumeiho, mă pune faţă în faţă cu mine. Mă recunosc în povestea lui aşa cum ar trebui să mă recunosc într-o oglindă ce mă arată pe mine mai verticală, mai simetrică, mai curăţită de boala cu care deocamdată trăiesc în simbioză. Mă văd acolo pentru că sunt acolo deja, singura distanţă, aproape insesizabilă, dintre mine-de-aici şi mine-de-acolo fiind distanţa anihilabilă prin alegere.
Mesagerul este maestru pentru că face din Yumeiho o posibilă poveste a mea. Pentru că mă face să mă întorc la propriul meu corp şi să văd, cu ochii întorşi pe dinăuntru, cum sufletul nu locuieşte în catedrala ce i se cuvine, ci pe o schelărie aproximativă care îşi revendică, pe bună dreptate, arhitectura potrivită. El este maestru pentru că, vorbind despre Yumeiho, îmi dă de înţeles despre mine. Pentru că, în toată această poveste, eu şi mesagerul devenim transparenţi şi ne dizolvăm în singurul lucru care contează: Yumeiho nu mai este un orizont exotic, ci o paradigmă. Yumeiho şi maestrul devin una, fiecare lucrând asupra a ceea ce e firesc să lucreze: Yumeiho este o terapie pentru corp, mesagerul este un maestru pentru suflet. Iar emoţia cu care aştept următoarea întâlnire cu lumea Yumeiho este emoţia cu care aştept un nou rendez-vous cu mine însămi. http://www.kotsuban-yumeiho-taiso.ro/]
[1]De la naştere la moarte, toate experienţele noastre, fie mari,
fie mici, sunt făcute posibile de către corpul nostru, de la a mânca la a munci
la joacă la a face dragoste [traducerea Simona Cretu]
[2]Una dintre cele importante valori pe care le păstrăm, atât din punct de vedere cultural, cât şi ca specie, este „sănătatea” fizică, însă, prea adesea, eşuăm în a ne cultiva propria sănătate [traducerea Simona Cretu]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu