Emil Racovita (15 noiembrie 1868)

          Emil Gheorghe Racoviţă este un biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare.
            Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune.

            Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago”. Peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica”. Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe.

            Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat. Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi participant la expediţia belgiană în calitate de prim-ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”. În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu, căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referinţă în literatura de profil. Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri.

            În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii. Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac.

            În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.