Cand sunt prea multe usi deschise...

           Cand sunt prea multe usi deschise, atunci optiunile ne distrag atentia de la scopul nostru principal.

            In anul 210 i.Hr. un comandant chinez Xiang Yu si-a condus trupele peste fluviul Yangtze ca sa atace armata dinastiei Qin. Soldatii lui au inoptat pe malul apei, iar cand s-au trezit de dimineata, au vazut, spre marea lor groaza, ca ardeau toate corabiile lor. Dezmeticindu-se rapid, au dat navala sa-i respinga pe atacatori, dar, curand au descoperit ca Xiang Yu insusi pusese foc corabiilor, ba mai ordonase si ca toate oalele mari pentru gatit sa fie facute tandari.

            Xiang Yu le-a spus soldatilor lui ca, fara corabii si fara oale de gatit, nu au de ales: trebuie sa se lupte pana la victorie sau sa piara. Ceea ce nu i-a adus lui Xiang Yu vreu loc pe lista generalilor favoriti ai chinezilor, dar a avut intr-adevar un formidabil efect de concentrare asupra trupelor: punand mana pe lanci si pe arcuri, ostenii generalului s-au napustit cu ferocitate asupra dusmanului si au castigat noua batalii consecutive, stergand de pe fata pamantului armia pe care se baza dinastia Qin.

            Povestea lui Xiang Yu este remarcabila pentru ca reprezinta o antiteza totala a comportamentului uman obisnuit. In mod normal, nu putem suporta ideea de a nu ne lasa nici o portita de iesire, spre variante alternative de actiune. Cu alte cuvinte, cei mai multi dintre noi, daca am fi fost in locul lui Xiang Yu, am fi trimis o parte din armata sa se ingrijeasca de corabii, in caz ca vom avea nevoie de ele pentru retragere; si le-am fi cerut bucatarilor sa pregateasca de mancare, in caz ca armata trebuie sa ramana pe loc mai multe saptamani.

            In contextul epocii contemporane, ne straduim cu tot atata fervoare sa ne lasam deschise toate portitele – sa nu renuntam la nici o posibila optiune. Cumparam sistemul informatic extensibil pentru ca, cine stie, poate vom avea nevoie vreodata sa ne falim cu posesiunea noastra inalt tehnologizata. Cumparam si polita de asigurare care se ofera la plasma cu inalta definitie pentru ca, cine stie, poate ne trezim vreodata ca magaoaia de televizor ramane fara imagine. Ne trimitem copiii la toate activitatile optionale care ne trec prin cap – pentru ca, cine stie, s-ar putea ca vreuna sa le destepte interesul fata de gimnastica, pian, limba franceza, gradinarit organic sau tae kwon do.

            Pentru ca nu intotdeauna ne dam seama, dar de fiecare data cand procedam asa, renuntam la ceva pentru aceste optiuni. Ne alegem in final cu un computer care are mai multe functii decat ne trebuie noua sau cu un sistem stereo care are o garantie inutil de scumpa. Iar in cazul copiilor nostri, cedam din timpul lor si dintr-al nostru si renuntam la sansa ca ei sa devina poate foarte buni la o singura activitate in incercarea de a-i face sa capete experienta in toate acele activitati. Alergand intr-una, inainte si inapoi, printre lucrurile care s-ar putea sa fie importante, uitam sa petrecem timp suficient cu ceea ce este realmente important. E un mod de a-ti fura singur caciula, si inca unul pe care-l stapanim perfect.

            Exemplu: o studenta, Dana, avea o problema similara, dar care se referea la cei doi iubiti ai ei. Dana ar fi putut sa-si dedice energia si pasiunea unui barbat pe care il cunoscuse recent si, spera ea, sa construiasca impreuna o relatie de durata. Sau ar fi putut continua sa investeasca timp si efort intr-o relatie anterioara, care deja tragea sa moara. Era clar ca-l placea mai mult pe noul ei iubit decat pe cel vechi si totusi, nu se putea hotari sa puna capat relatiei cu acesta din urma.  Intre timp, noul ei iubit devenea nerabdator. Chiar vroia Dana sa riste sa il piarda pe baiatul pe care-l iubeste, doar pentru vaga posibilitate ca, intr-o zi, dupa nu stiu cat timp, s-ar putea sa descopere ca-l iubeste mai mult pe vechiul prieten?

            Ce anume este atat de greu pentru noi in privinta alegerilor? De ce ne simtim obligati sa ne lasam cat mai multe portite de scapare cu putinta, chiar si in conditiile in care asta ne costa? De ce nu putem pur si simplu sa luam o decizie transanta si sa ne angajam fata de ceva sau cineva ?

            La incercarea de a raspunde la aceste intrebari, Jiwoong Shin (profesor la Yale), a conceput o serie de experimente, care spera el vor putea sa capteze dilemele noastre si ale Danei (studenta). Experimentul urma sa aiba la baza un joc pe calculator, prin care se incearca eliminarea unei partii din complexitatea vietii si care sa ne ofere un raspuns direct la intrebarea daca oamenii au tendinta sa lase prea mult timp deschisa portita de alegere. Jocul s-a numit “Jocul usilor”. Locul de desfasurare care a fost ales a fost unul intunecat si lugubru – o caverna in care pana si armata lui Xiang Yu ar fi ezitat sa patrunda. In complexul de camine East Campus de la MIT n-au ce cauta cei slabi de inger.

            Intr-o dupa-amiaza de acum cativa ani, una din asistentele experimentului, bantuia pe holurile caminelor din East Campus cu un laptop sub brat.  Ea a batut la fiecare usa si i-a intrebat pe studenti daca ar vrea sa faca niste bani, participand la un mic experiment.

            Dupa ce programul era lansat, pe ecran apareau trei usi: una rosie, una albastra si a treia verde. Participantilor la experiment li se explica ca puteau intra in oricare dintre cele trei camere (rosie, albastra, verde) dand clic pe usa respectiva. Cu fiecare clic ulterior in camera, ei puteau sa castige o anumita suma de bani. Daca o camera oferea intre un cent si zece centi, de exemplu, puteau castiga ceva in acest interval de fiecare data cand dadeau clic cu mouse-ul prin camera cu pricina. Programul calcula si afisa pe ecran castigurile adunate pe parcurs. Ca sa obtii maximum de bani din acest experiment trebuia sa gasesti camera care platea tariful cel mai mare si sa dai clic in interiorul ei de cat mai multe ori. De fiecare data cand te mutai dintr-o camera intr-alta, iti consumai un clic (aveai in total 100 de clicuri la dispozitie). Pe de o parte, trecerea de la o camera la alta putea fi o strategie buna ca sa gasesti tariful cel mai bun. Pe de alta parte, daca fugeai  ca nebunul din usa in usa, iti consumai degeaba clicuri care altfel ti-ar fi putut aduce bani.

            Albert, care canta la vioara (si locuia in caminul intunecat), a fost unul dintre primii participanti. Era un tip competitiv si ferm hotarat sa faca mai multi bani decat oricare alt jucator. Ca prima mutare, el a ales usa rosie si a intrat in camera cubica. Odata ajuns inauntru, a dat clic cu mouse-ul. A inregistrat 3,5 centi. A dat clic din nou; 4,1 centi; un al treilea clic a inregistrat un cent. Dupa ce-a probat cateva din recompensele aflate in aceasta camera, interesul lui s-a mutat spre usa verde. A dat nerabdator clic pe mouse si a intrat. Aici, a fost rasplatit cu 3,7 centi pentru primul clic; a dat clic din nou si a primit 5,8 centi; a treia oara s-a ales cu 6,5 centi. Incaperea verde parea sa fie mai buna decat cea rosie – dar cum o fi cea albastra? Albert a dat clic ca sa intre si pe aceasta ultima usa ramasa neexplorata. Trei clicuri au cazut in intervalul a patru centi. Albert s-a grabit inapoi la usa verde (camera care dadea cam cinci centi pe clic), consumandu-si acolo clicurile ramase pana la 100 si sporindu-si castigul. La sfarsit Albert a fost intrebat ce scor a obtinut. Scorul era cel mai bun dintre cei care participasera.

            Albert ne confirmase ceva ce se banuia deja despre comportamentul uman: dat fiind un cadru simplu si un tel clar (in cazul de fata, sa faci bani), toti ne aratam foarte doritori sa urmarim sursa satisfactiei noastre. Din experiment s-a mai vazut si ca alergatul de colo pana colo, pentru incercarea tuturor posibilitatilor, nu e doar stresant, ci si neeconomic.

            Cum ne putem descatusa de acest impuls irational, care ne impinge sa vanam optiuni fara valoare? In anul 1941, filozoful Erich Fromm a scris o carte intitulata “Evadarea de libertate”. Intr-o democratie moderna, spunea el, oamenii sunt coplesiti nu de o absenta a posibilitatilor, ci de o ametitoare abundenta a lor. In societatea noastra contemporana, cu atat mai mult si mai emfatic se poate spune acest lucru. Permanent ni se aduce aminte ca putem face orice si putem fi oricine dorim sa fim. Problema este cum sa aducem acest vis la viata. Trebuie sa ne dezvoltam propria personalitate in toate felurile cu putinta; trebuie sa gustam din toate aspectele vietii; trebuie sa ne asiguram ca, din cele o mie de lucruri de vazut pana sa murim nu ne-am oprit la cel cu numarul 999. Dar pe urma apare o problema: nu cumva suntem prea superficiali – nu cumva ne intindem, ca untul pe paine, in strat prea subtire? Tentatia pe care Fromm o descria, este aceea care se vedea si in comportamentul participantilor la experiment, cum se reped frenetic de la o usa la alta.

            Fuga de la o posibilitate la alta este o activitate umana destul de stranie. Dar inca si mai stranie este compulsiunea noastra de a vana niste oportunitati derizorii – ocazii care sunt aproape moarte sau care n-ar mai trebui sa prezinte nici un inteles pentru noi. Studenta Dana, de pilda, ajunsese deja la concluzia ca unul dintre baietii care-i faceau curte era cel mai probabil o cauza pierduta. Si atunci, de ce isi punea in pericol relatia cu celalalt baiat, continuand sa intretina relatia muribunda cu partenerul romantic mai putin atragator? Asemanator, de cate ori n-am cumparat cate un lucru la reducere, nu pentru ca am fi avut nevoie de el, ci pentru ca, odata incheiata perioada de reduceri, toate acele lucruri ar fi disparut.

            Celalalt aspect al acestei tragedii apare atunci cand nu reusim sa ne dam seama ca unele lucruri chiar sunt niste usi gata sa dispara, ele fiind adevaratele prioritati asupra carora ar trebui sa ne concentram atentia noastra imediata. Lucram o gramada de ore suplimentare, fara sa realizam cum se duce copilaria fiilor si a fiicelor noastre. Uneori, aceste usi se inchid cu prea mare incetineala pentru ca noi sa observam ca ele dispar.

            Prin urmare, ce putem face? Ne consumam degeaba nu doar rezervele emotionale, ci si banii din portofel. Ce trebuie sa facem este sa incepem constient sa mai inchidem din aceste usi. Cele mititele, fireste, vor fi destul de usor de inchis. Nu ne costa nimic sa mai taiem de pe lista destinatarilor pentru felicitarile noastre de sarbatori, sau sa scoatem tae kwon do-ul din siragul nesfarsit de activitati ale fiicei noastre. Dar usile mai mari (sau care par sa fie mai mari) sunt mai greu de inchis. Usile care s-ar putea totusi sa duca spre o noua cariera, slujba mai buna vor fi probabil mai greu de inchis. Usile care sunt legate de visele noastre ne va veni greu sa le inchidem. La fel si relatiile cu anumiti oameni – chiar daca nu par sa duca nicaieri.

            Noi, oamenii, manifestam un impuls irational si irezistibil de a tine cat mai multe usi deschise. Pur si simplu, asa ne-a facut natura. Ceea ce nu inseamna insa ca n-ar trebui sa incercam sa le inchidem. Inchiderea categorica a unei usi este cea care-i confera atractia universala. Si ar trebui sa fie un memento pentru noi, toti, ca avem usi – mai mici si mai mari – pe care ar fi cazul sa le inchidem.

            Trebuie sa iesim odata din toate acele comitete si comitii care nu fac altceva decat sa ne manance timpul si sa incetam sa mai  trimitem felicitari unor oameni care au trecut mai departe, la alta viata si la alti prieteni. Trebuie sa ne hotaram odata daca avem timp si sa ne uitam la baschet, si sa ne ducem la golf, in loc sa petrecem timp cu familia noastra si s-o tinem unita; poate ca ar fi momentul sa lasam in urma toate aceste sporturi. Ar trebui sa inchidem aceste usi, pentru ca ele ne distrug energia si angajamentul dinspre usile catre trebuie sa ramana deschise si pentru ca ne innebunesc.

            Sa zicem ca ati inchis atat de multe usi, incat nu v-au mai ramas decat doua. Probabil ca acum va fi mai usor sa decidem pe care o dorim, dar de cele mai multe ori, nu-i asa. De fapt, a alege intre doua lucruri care sunt la fel de atragatoare reprezinta una dintre cele mai dificile decizii pe care le avem de luat. Aceasta situatie este nu doar una in care ne mentinem prea multa vreme optiunile deschise, ci si una in care vom plati pana la urma scump pentru indecizia noastra.