Nascut in familia unui
medic, tanarul Carducci si-a petrecut copilaria intr-o Italie faramitata pentru
a carei unitate si libertate, asemeni tatalui sau, avea sa militeze. Si-a
descoperit de mic un gust aparte pentru poezie si istorie, cu accent hotarat pe
antichitatea greaca si latina . Pasiunea nu a fost deloc intamplatoare,
absolventul de filosofie si litere de mai tarziu isi va consacra activitatea ca
profesor de literatura al Universitatii bologneze. Fire patimasa, orator desavarsit
si cu siguranta una din cele mai impozante figuri ale vremii, Giosue Carducci a
ramas in constiinta compatriotilor poetul national al Italiei moderne. Desi mai
putin licitata, latura academica este cea mai pregnanta: numeroase traduceri
din antichitatea greaca, din umanistii europeni, cele mai multe fiind creatii
lirice. Proza, nuantat memorialistica sau istoriografica, pastreaza acelasi
pronuntat caracter patriotic.
Opera de istoric si critic literar i-a castigat renumele
in mediile academice europene ale vremii, eseurile si monografiile sale raman
si azi un autentic elogiu clasicilor antichitatii si celor care i-au servit ca
model din cultura italiana si nu numai – Dante, Petrarca, Tasso, Foscolo,
Parini, Leopardi, Schiller, Goethe, Heine sau Hugo. Italia sfarsitului de secol
XIX traia clasic inca, in Europa vremii domneau romantismul tarziu si
simbolismul – opera de critic literar a lui Carducci, adept convins al
clasicismului, a desfiintat sistematic, de multe ori in nuante extreme,
violente, sentimentalismul romantic, constituindu-se astfel intr-o voce
ofensiva, puternic antiromantica. Antipatia fata de o asemenea voce a existat
si ea, fireste, mai ales in randul romanticilor italieni, facand din Carducci
personajul cheie al pamfletelor si al caricaturilor din presa vremii. Ar fi
nedrept sa omit simpatiile criticului fata de autori ca Byron sau Shelley –
Giosue Carducci a fost un caracter contradictoriu pana la capat, inclusiv in
viata politica a Italiei, de multe ori osciland intre extreme si provocand
reactii surprinzatoare. Vedea in Vatican si monarhiile imperiale ale Europei,
in special in cea austriaca, piedici impotriva unificarii Italiei.
Mai mult, ideea de coroana si pornirile imperialiste erau
vazute ca un pericol direct la adresa fiintei si a libertatii sale. Ostilitatea
fata de monarhie s-a diminuat cu anii, convinsul republican ajungand sa scrie
versuri elogioase, in repetate randuri, la adresa familiei regale italiene.
Spre sfarsitul vietii, devenit senator, va sustine chiar
politica de colonizare desfasurata in Africa de statul italian. Poezia lui
Carducci, o apoteoza a idealului clasic si a umanismului petrarchian, respira
sufletul italian de la originile lui mitice, natura, peisajele si cultura
Italiei pana la dramele istorice ale epocii, parcurgand si filonul individual
al existentei, cu pronuntat caracter personal in ultimii ani ai vietii,
rememorandu-si copilaria, retraind melancolia tineretii si, inevitabil,
registrul sumbru al mortii. Desi foloseste metrul antic, formele poetice sunt
originale, la fel si limbajul, cu o vadita intentie de a surprinde, de a
impulsiona. Se poate remarca un registru larg, evolutiv chiar, al discursului:
de la un ton vulcanic, „viril“, plin de pathos patriotic si polemic dur,
violent in prima parte a vietii (Rime, 1857; Juvenilia, 1860), retinand
amprenta unor evenimente tragice din propria existenta (tonul in general trist,
apasator din Levia Gravia, 1868, constructie in stilul liric al secolului XIV;
Nuove poesie, 1873) spre registrul maturitatii lirice unde regasim un Carducci
diametral opus, cald, inclinat spre latura senina a existentei, spre radacinile
pagane ale fiintei, preocupat pana la obsesie de perfectiunea stilistica (Rime
nuove, 1877, construita ca un elogiu Revolutiei Franceze. Indiscutabil, academismul
clasic al maturitatii l-a consacrat pe Carducci, insa idealismul patimas al
tineretii l-a adus in atentia Europei imperialiste, poezia lui fiind un strigat
rebel pentru libertate. Inno a Satana, compusa in septembrie 1863 si publicata
in noiembrie 1865 sub pseudonimul Enotrio Romano, avea sa socheze pur si
simplu: scrisa ca o apoteoza a paganismului la umbra sentimentelor
anti-crestine ale autorului, mai mult sau mai putin intentionat confundate cu
sentimentele antipapale, textul va fi republicat in presa vremii si retiparit
pentru impactul sau revolutionar.
Carducci se ridica astfel impotriva autoritatii milenare
a Vaticanului, lucru pedepsit altadata cu arderea pe rug, vazand in popi si in
biserica principalul obstacol in calea unificarii Italiei – lucru din pacate
adevarat s-ar putea spune azi, la umbra dovezilor istorice. Desigur, Vaticanul
a cautat sa infiereze gestul, numele poetului fiind deseori amintit in
enciclicele papale sau in enciclopediile apostolice in exemplificarea
satanismului si a naturii diabolice a masoneriei.
De fapt, Giosue Carducci nu a fost un satanist de factura
intunecata a lui Baudelaire, textul nu se poate compara cu Lithanii catre
Satan; folosirea lui „Satan“ in loc de „Lucifer“ („purtatorul de lumina“,
titulatura pozitiva, in ideea textului) fiind un gest nefericit, in spiritul
contradictoriu al autorului, spirit care domina intregul text al imnului –
condamnand fervent ascetismul ca fiind impotriva naturii, in mod cat se poate
de paradoxal este ridicat in slavi Savonarola, si acesta e numai un exemplu.
Cu toate ca Imn lui Satan a avut un impact extraordinar
in epoca prin spiritul de fronda si impulsurile revolutionare, autorul, in
binecunoscutul stil contrariant, isi va repudia textul ca un brindisi (toast),
un cantecel din tinerete.O viata traita tumultuos si contradictoriu, in vremuri
destul de tulburi, nu putea sa genereze decat sentimente contradictorii,
autorul italian fiind si azi subiectul a numeroase polemici. In 1906 devenea
primul italian laureat al premiului Nobel.
In discursul de prezentare al Academiei Suedeze, lung si
foarte elogios, o parte semnificativa este dedicata scuzarii intentiilor din
Imn lui Satan. Giosue Carducci s-a stins din viata la Bologna un an mai tarziu,
pe 16 februarie 1907, in urma unei bronhopneumonii severe. Dincolo de orice,
ramane cel mai reprezentativ autor italian al sfarsitului de secol XIX, cu un
aport semnificativ in ridicarea generatiilor literare ale Italiei moderne, si
unul din ultimii mari clasici europeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu