"În primăvara lui 1989,
Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai
este nimănui datoare.
Mai
mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea
guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar.
Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu
atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliţi pentru noi
toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în
cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu
care "Europa liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se
prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi
care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le
returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele
investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic,
hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu
şi a laşităţii noastre că îl suportăm!
Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a
devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei
româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne
plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l
Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite
creditele primite, ci numai dobânzile.
Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie
apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane
sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne
cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai
apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc
din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel
realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai
repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate
numai dobânzile.
Drept
care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale
dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?
Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin
lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar
aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se
împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!.
Cu
alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie
pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai
nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe
care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.
Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea
deplasată cu care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au
comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în
Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a
exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite,
acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată,
pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama,
cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii
finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au
reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului
român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească
personal, fizic, pentru insolenţa sa.
Cu
consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile
ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune
altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa,
în America Latină sau în Asia să
procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare
a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială,
este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin
securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale,
nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se
pune în slujba poporului român!
De
plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti
înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa
nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a
înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut
revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică
ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul
i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi
înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea
naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.
M-am dumirit de aceasta deunăzi, când
Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari
şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel
împrumut numai dacă vom respecta nişte "indicaţii superioare".
Am scăpat de dracu', şi am dat
peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă
principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această
suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor
străine să calce pământul sfînt al Patriei.
Chiar
nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a
încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru
sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată
se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă
la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de
sânge! De generali şi colonei!
Drept
care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în
lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii
Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte "agenturi"!
Asta,
fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii
Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în
situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.
(La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care
te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?)
Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia
română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al
Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din
câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de
primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în
România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de
care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă
care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter
privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român!
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român,
de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în
mod sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a
privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva
deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci
poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi
finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou,
datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că
acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi
ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se
îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix!
Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l
creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia
dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă
s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de
dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era
firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au
ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în
anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit
creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii '70!
Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi
noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi
să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de
după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet:
acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul
principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România
în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi,
în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.
Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau
secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea
naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia
României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema
suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al
XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte.
Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii,
de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele
pentru care am votat împotriva acestei constituţii."
Prof. univ. dr. Ion COJA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu