Stefan Luchian este pictorul care l-a facut pe Nicolae Grigorescu sa exclame: In sfarsit, am si eu un succesor! si pe care Iosif Iser il socotea cel mai roman dintre pictorii nostri. Nascut la Stefanesti, un sat (astazi oras) in judetul Botosani, Stefan Luchian a dominat pictura romaneasca de la inceputul secolului al XX-lea, continuand pe calea deschisa de Grigorescu si Ion Andreescu. Farmecul simplu al peisajelor de pe malul Prutului si-a pus amprenta asupra biografiei lui Luchian, temperament dinamic, al carui elan exprimand bucuria pe care o trezeste contactul cu lumina pura a zilei, a fost frant, prematur, in 1916. Intre 1885 si 1889, Stefan Luchian a studiat la Scoala de Belle Arte din Bucuresti, apoi la Munchen, unde, timp de un an, a fost student al Academiei Regale de Arte Frumoase. Si-a desavarsit studiile la Academia Julian din Paris, intre 1891 si 1892. Inca din 1892, Luchian se afirma ca unul dintre cei mai valorosi pictori din epoca, expunand la societatea Tinerimea artistica, al carei scop era dezvoltarea artei dincolo de conventiile academice. Anul 1896 marcheaza Expozitia artistilor independenti, organizata in tara, impreuna cu alti colegi de breasla. Doi ani mai tarziu, este membru fondator al societatii artistice Ileana.
Motivele ce revin pe tot parcursul carierei artistului, precum buchetele de flori sau imprimeurile cu motive vegetale, amintesc de influentele fomulelor specifice curentului Art Nouveau, la care pictorul a fost deosebit de sensibil in perioada de formare. Prin impletirea subtila a luminii si a umbrelor, sensibilitatea lui Stefan Luchian se dezvaluie imprevizibil, rezultatul fiind o intensitate emotionala neobisnuita. Fie ca este vorba despre peisaje - in care atentia privitorului este atrasa de colturile pitoresti de natura din Baragan, Brebu, Govora, Poiana Ialomitei sau Filipestii de Padure (precum Moara, Peisaj de camp sau Turnul de la Brebu, expuse astazi la Muzeul K.H. Zambaccian), despre portrete sau naturi statice - in care un loc central este ocupat de compozitiile florale, tablourile lui Luchian au un echilibru secret, in care impresiile furnizate de realitatea inconjuratoare sunt transpuse cu o delicatete deosebita.
Portretele, precum Lorica, Portret de copil sau Mos Niculae Cobzarul, chipul mistuit de suferinta din autoportretul denumit, cu modestie, Un zugrav, lucrarile inspirate din evenimentele din preajma anului 1907 - marcat de rascoalele taranesti, sau scenele de gen extrem de expresive, precum Lautul, toate sunt ecouri cromatice ale sensibilitatii lui Stefan Luchian.
Cand, la varsta de treizeci si trei de ani, din cauza bolii, peisajele ii devin inaccesibile, Luchian isi concentreaza intreaga atentie asupra florilor, pastelurile sale ajungand la o maiestrie inegalabila. Dintre ele, anemona este cea care intruchipeaza cel mai bine, la nivel simbolic, tragicul destin al pictorului Stefan Luchian. Legenda spune ca anemona, floarea lui Adonis, vorbeste despre dragoste si despre moarte, despre dualitatea regasire - despartire, reinviere - extinctie. Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au inflorit din lacrimile Afroditei pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se releva chiar din nume, care in limba greaca inseamna vant. Despre compozitiile florale ale lui Stefan Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui Luchian fara a sti ce se afla in spatele frumusetii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlauntrul corolei anemonelor grauntele de frig, de noapte, care face ca petalele sa arda si mai intens. Despartirea creatiei lui Luchian de suferinta lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastra ca suferinta nu da talent, dar pune un om talentat la o raspantie de unde poate iesi un invins sau un invingator.
Artistul a trecut in eternitate in noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucuresti, fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Romane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu