George Mihail Zamfirescu (13 octombrie 18900

           GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU s-a nascut la Bucureşti, unde face şcoala primară şi liceul. Debutează, ca poet, în 1918 la „Literatorul", sub directa încurajare a lui Macedonski, „primul scriitor pe care l-am cunoscut şi a cărui viaţă în loc să mă înspăimânte mi-a servit un prim tonic su­fletesc". In 1920, înfiinţează, cu un grup de prieteni, „Societatea Tinerilor Scri­itori Români", iar în 1922 organizează la Satu-Mare - unde se stabileşte ca funcţionar la „Societatea pentru Teatrul şi Cultura Românească".

            Din aceasta perioada datează şi primele sale încercări în proză (nuvelele ce vor fi grupate în volumul Gazda cu ochii umezi şi Flamura albă, roman inspirat din atmosfera primului război mondial) şi teatru. E vorba de Cuminecă­tura (1925), dramatizare, în linii încă mai sumbre, a episodului ospăţului din nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi. Piesa ilustrează inte­resul scriitorului pentru conflicte tragice acute ce animă personaje pline de voinţă şi hotărâre.

            In aceeaşi perioadă, lucrează la romanul, rămas neterminat, Bariera (din care publică fragmente în presa timpului), între­ţine o intensă activitate publicistică, iar în 1926, întors la Bucureşti, citeşte în cenaclul „Sburătorul" piesa Domnişoara Nastasia, care va fi repre­zentată un an mai târziu, obţinând un mare succes.

            Intrat în conştiinţa contemporanilor săi ca scriitor al unei anume arii tematice - cea de descripţie a periferiei citadine - şi al unui anume climat de viaţă sufletească - cel al pasiunilor violente, ireductibile.

             George Mihail Zamfirescu scrie în următorii ani piesele Vin porunci de la Suceava (1927), Sam (1928), interzisă încă din perioada repetiţiilor, G.R.S. şi Adonis (1930), precum şi romanele Madona cu trandafiri (1931), distinsă cu pre­miul „I. Al. Brătescu-Voineşti", Maidanul cu dragoste (1933), aceasta e tragedia noastră, a celor tineri, iar viaţa de haos şi imoralitate în care se formează este viaţa care no-a mutilat sufletul şi ni l-a crescut răsucit si poate sterp spre un soare pe care nu-l mai simţim al nostru"

            Din 1933, numit al doilea director de scenă la Teatrul Naţional din Iaşi, George Mihail Zamfirescu continuă a exercita o multilaterală acti­vitate în domeniul teatrului; în 1934 i se reprezintă la Bucureşti Idolul şi Ion Anapoda, „comedie amară", în stilul lui V. I. Popa. Drama este a neadaptării. Ion, personajul principal, suflet pur şi plin de delicateţe, apare celor din jur ca „anapoda".

            Şi, totuşi, rezolvarea este fericită, sau parţial fericită, Ion găsind, spre deosebire de ceilalţi eroi ai lui G. M. Zamfirescu, o fiinţă care să-l înţeleagă şi iubească. în 1934, la iniţiativa unui grup de intelectuali din Iaşi, apare „Cadran", revistă ale cărei obiective sunt precizate de G. M. Zamfirescu în articolul-program Tot ce putem spune acum: intenţia este de susţinere şi răspândire a frumosului, de apărare a libertăţii de gândire, de aderare a scriitorului la frământările sociale, tot mai prevestitoare de evenimente majore.

            In ultimii ani, scriitorul lucrează la o piesă de teatru rămasă neter­minată, Cântecul vieţii, publică, în 1936, romanul Sfinta marc neruşinare (un al „doilea" episod al ciclului epic început prin Maidanul de dragoste), îşi strânge publicistica într-un volum ele Mărturii in contemporaneitate (1938) şi, în acelaşi an, publică romanul Cântecul destinelor. Moare la 8 august 1939.