Martin Heidegger (26 septembrie 1889)

            Martin Heidegger este unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. În special cu opera sa capitală, “Sein und Zeit” (“Ființă și timp”, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. După absolvirea gimnaziului ...în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în același timp matematica și științele naturii.

           La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obține titlul de “doctor în filosofie”. Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaș al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea “Sein und Zeit”, în care pune bazele ontologiei fundamentale, prin care se rupe cu tradiția sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon.

            În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul național socialist, de la care așteaptă o “afirmare a destinului poporului german”; faptul că această aderare a fost formală sau ideologic angajantă constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi. Este numit rector al Universității din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea și înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambigu, pe de o parte respinge concepțiile rasiale ale nazismului și se declară împotriva arderii cărților “suspecte” pe teritoriul universității, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica antisemitismul crescând, care afecta o parte din corpul didactic și din studenți.

            Din punct de vedere formal, el a fost membru al Partidului Național Socialist al Muncitorilor Germani din mai 1933 până în mai 1945. Tinde să se izoleze și organizează seminarii privatissime pentru un număr restrâns de doctoranzi aleși după criterii foarte stricte. Printre aceștia a fost și românul Alexandru Dragomir. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, “Beiträge zur Philosophie” (“Contribuții la filosofie”), care va aparea abia postum, în 1989. După sfârșitul războiului, este supus procesului de “denazificare” și suspendat de la universitate. În 1950 este reintegrat în corpul universitar, doi ani mai târziu este pensionat. În 1974 începe editarea operelor sale complete în peste 100 de volume. Martin Heidegger moare la 26 mai 1976 la Freiburg.

            În această lucrare,“Ființă și Timp” (1927), Heidegger vorbește încă de la început despre “necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă”. Demersul său este, așadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon și Aristotel. Numai că în centrul “ontologiei fundamentale” heideggeriane stă, de astă dată, “Dasein-ul uman. Întrebarea privitoare la ființă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la ființa unei ființări determinate.

            Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile. Heidegger își pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenței, căzută în uitare și trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Este adevărat că Aristotel prezintă în “Metafizica” sa o sistematizare a categoriilor ființei, totuși fără a tematiza sensul existenței, care ar putea să ducă la înțelegerea diversității ontologice. Omul, în calitatea sa de ființă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existență, idee care poate fi asimilată cu cunoștința pe care o are asupra obiectelor. Această cunoștință este denumită “ontică”, referindu-se la știință, fără a cerceta relațiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenței obiectelor este denumită “ontologică”, în măsura în care se pune problema sensului existenței, ar putea fi denumită chiar “pre-ontologică”. Intenția lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi.
            Pentru că oamenii se confruntă cu existența într-o formă neteoretică și numai condiționați temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nici o formă “aceasta este”. Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenței, pentru că existența este înțeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea ființei începe cu înțelegerea temporalității. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: “Viitor”, “Prezent” și “Trecut”. Această concepție a lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, sub influența sa îmbogățindu-se curente ca existențialismul și deconstructivismul.