Născut la Rotterdam şi educat la Academia de Arte
Frumoase din acelaşi oraş, de Kooning se îmbarcă în 1926 pe un vapor cu destinaţia
New York, continuând pe celălalt mal al Atlanticului activitatea de decorator
comercial începută în Olanda. Că avut un talent înnăscut de desenator, că a
fost ancorat încă din anii de ucenicie în tradiţiile picturii europene este
clar chiar dacă priveşti fie şi un singur exemplu, o natură statică pictată la
12 ani.
Această încărcătură europeană la care artistul nu poate
sau nu vrea să renunţe va rămâne una dintre trăsăturile esenţiale ale operei
sale mature, făcând ca de Kooning să fie mereu o voce aparte în corul acelor
modernişti „revoluţionari” din Lumea Nouă care susţineau că arta trecutului
trebuie respinsă sau cel puţin ignorată. În anii ’40 de Kooning pictează prima
dintre seriile sale de imagini feminine, culminând cu „Femeie roz”. De la un
tablou la altul, siluetele aşezate îşi pierd treptat contururile, se dizolvă în
spaţiul ce le înconjoară. „Îngeri roz” (1945), lucrare în care forme umane sunt
doar greu identificabile, este o primă reuşită importantă a efortului lui de
Kooning de a crea o artă la marginea dintre abstract şi reprezentaţional, care
nu ascunde meandrele procesului de creaţie ci, dimpotrivă, încurajează ochiul
privitorului să navigheze printre linii şterse şi reînnoite sau straturi
succesive de culoare care se întrepătrund.
La 43 de ani, de Kooning are prima expoziţie personală la
Galeria Charles Egan din New York alcătuită din imagini abstracte, în alb şi
negru. Pictorul foloseşte texturi diferite, pigmenţi care se usucă mai uşor sau
mai greu, o supraabundenţă de straturi în combinaţie cu ştersături radicale,
toate acestea în slujba creării unor tensiuni şi tranziţii în mediul în care
compune, nu doar în structura compoziţiei în sine. Aparent pictate rapid şi cu
furie, tablourile sunt de fapt rodul unei îndelungi perioade de gestaţie…
Manifestarea reprezintă un şoc în lumea avangardei newyorkeze. De Kooning
devine pentru o vreme unul dintre favoriţii lui Clement Greenberg, criticul în
cea mai mare măsură asociat modernismului american postbelic.
Artistul nu crede însă în abstractul pur. „Chiar şi
formele abstracte trebuie să semene cu ceva”, declară el. În aceeaşi perioadă,
1946-48, în care au fost concepute lucrările expuse la Egan, continuă să
picteze portrete imaginare. Va continua în aceeaşi vână pentru restul vieţii,
căutând mereu o cale proprie, sinteză între tradiţia europeană a portretului şi
radicalismul asociat cu artiştii „Şcolii din New York”.Astăzi, amplasate unul
lângă altul, alături de desene pregătitoare, tablourile au fost punctul de vârf
al expoziţiei de la Muzeul de Artă Modernă. De mari dimensiuni, intitulate
simplu „Femeie”, trupurile diforme cu chipuri feroce sunt inspirate atât de
imaginile concepute de Picasso după despărţirea de Olga Koklova, prima sa
soţie, cât şi de expresionismul lui Soutine şi forţa strigătelor mute ale
modelelor sale. Sunt imagini respingătoare pictate însă cu suavitate.
„Frumuseţea devine iritantă pentru mine. Îmi place grotescul. E mai plin de
veselie” – susţine cu bravada un artist care nu mai este chiar tânăr… Cu o
geometrie cu structuri mereu instabile, cu coordonate incerte şi culori care
pulsează aparent necontrolat, seria de tablouri se înscrie în linia
caracteristică a operei lui de Kooning, îmbinând într-un mod original strădania
vechilor maeştri de a conferi adâncime şi pe aceea a pictorilor moderni de a
aplatiza volumele. Pentru unii critici, tablourile din ultimii ani, executate mai ales de asistenţi, sunt doar rezultatul trist al elucubraţiilor unei minţi bolnave. Pentru alţii, este vorba de o continuă reînnoire. Lucrările târzii sunt, aidoma decupajelor lui Matisse, nu jocuri senile ci semne ale unor evoluţii potenţiale nerealizate. De Kooning obişnuia să spună: „trebuie să te schimbi mereu ca să rămâi acelaşi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu