Tudor Vianu (27 decembrie 1897)

            Tudor Vianu, nascut la Giurgiu, în familia unor evrei creştinaţi, care i-au asigurat o educaţie aleasă, face, după terminarea studiilor, o frumoasă carieră universitară. În atmosfera de teroare legionară din anii 1940-1941 se află la un pas de la a-şi pierde poziţia de profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti, din cauza originii sale (o comisie stabileşte că "un evreu nu poate fi educator al tineretului românesc"). După instaurarea comunismului, se află din nou pe lista neagră, de data aceasta din cauza convingerilor sale "idealiste". Încă din primul număr al Scânteii,din sept. 1944, este acuzat (de C. Ionescu-Gulian) că "n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă materialismul dialectic". Imediat după 1947 este exclus din Academia Română, i se desfiinţează catedra de estetică şi se fac încercări repetate de a-l elimina din învăţământul superior (într-un referat de cadre din 1954 i se reproşează "cosmopolitismul" şi se propune "eliberarea sa din cadrul corpului didactic al facultăţii").

            Totuşi, Tudor Vianu traversează fără mari pierderi aceşti ani sumbri, păstrându-şi seninătatea şi demnitatea intelectuală. Continuă să fie profesor (la catedra de literatură universală a Universităţii din Bucureşti), spre norocul tineretului (fie el românesc sau neromânesc), căruia îi insuflă respectul pentru marele creaţii literare ale lumii. După moartea lui Stalin, din 1953, revine şi în prim-planul activităţii publicistice (semnând, printre altele, în Gazeta literară, înfiinţată în 1954, studii critice de o remarcabilă erudiţie despre clasici ai literaturii române şi străine). Îi omagiază, convenţional, pe conducătorii comunişti ai ţării şi le face diverse concesii, dar niciodată şi pe aceea de a renunţa la ţinuta sa intelectuală. În 1955 redevine membru al Academiei (recomandat de Mihai Ralea). În continuare ţine conferinţe, întreprinde călătorii în străinătate, primeşte funcţia de director al Bibliotecii Academiei, este cooptat în Comisia Naţională pentru UNESCO (ulterior, în Comitetul Executiv al UNESCO), colaborează la numeroase publicaţii din România şi din alte ţări, publică noi cărţi şi supraveghează reeditarea unora vechi. Activitatea căreia îi acordă însă prioritate, până la sfârşitul vieţii, o constituie profesoratul. În 1962 se înscrie în partidul comunist (PMR). Tudor Vianu este un critic al valorilor sigure. El examinează de fiecare dată o literatură a cărei existenţă a fost certificată de alţii. Aşa se explică de ce comentariile sale sunt lipsite de dramatismul identificării şi evaluării textelor demne de interes. Ele au în schimb un calm şi o solemnitate prietenoasă care îl cuceresc în timp pe cititor. Frazele critice ale lui G. Călinescu, cu zig-zagul lor de fulger al ideilor, sunt de la început spectaculoase şi captează instantaneu atenţia. Frazele critice ale lui Tudor Vianu, arcuite deasupra operelor literare ca un cer senin, dau un sentiment de certitudine care creează, treptat, o plăcută obişnuinţă.

            În perioada de după război, Tudor Vianu a scris (şi rescris) ample studii de literatură română şi străină. Cele dedicate literaturii române au apărut în 1965, la Editura Didactică şi Pedagogică, într-un volum masiv, Studii de literatură română, care a contribuit mult - deşi într-un mod discret - la redescoperirea adevăratei literaturi după infestarea conştiinţei publice cu fantasmagoria realismului-socialist. Nu se ştia pe atunci că textele din volum fuseseră sever cenzurate. Cert este că şi după cenzurarea lor se remarcau printr-o ţinută intelectuală care, în contextul dat, era prin ea însăşi subversivă. În 2003 a apărut o nouă ediţie a culegerii, de data aceasta (aproape) completă. Îngrijitorul ediţiei, Vlad Alexandrescu, a reinclus în volum pasajele tăiate şi a restabilit formulările lui Tudor Vianu acolo unde ele fuseseră modificate. "Editura Didactică şi Pedagogică - explică Vlad Alexandrescu - a făcut în 1965 un număr impresionant de intervenţii în textele lui Vianu, atât în studiile mai vechi de 1947, cât şi în studii mai noi. Aceste intervenţii, cu caracter ideologic evident, sunt uşor de pus în lumină prin compararea textului publicat în 1965 cu textul în prima ediţie, atunci când există o publicare mai veche. Ele constau cel mai adesea din omisiuni ale unor fraze, paragrafe sau chiar pagini, al căror rost era de a face gândirea lui Vianu conformă cu directivele ideologice din acea perioadă. Din nefericire, identificarea textului originar nu este totdeauna posibilă, căci câteva dintre texte sunt în volum la prima lor apariţie."

            Atenţia lui Tudor Vianu se îndreaptă către clasici ai literaturii noastre: Anton Pann, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, I. Slavici, Alexandru Macedonski, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia. Fiecare autor este privit din perspectiva unui cunoscător al literaturii universale, ceea ce dezmărgineşte literatura română. Ea pare provincială, în mod paradoxal, numai atunci când nu este pusă în relaţie cu alte literaturi. Tudor Vianu evită însă întotdeauna o asemenea enclavizare. Erudiţia sa, care nu devine niciodată paradă de erudiţie, funcţionează firesc şi continuu, asigurând o viziune integratoare acţiunii critice.

            Moare în dimineaţa zilei de 21 mai 1964, în urma agravării unei mai vechi afecţiuni cardiace. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit sunt menţionate în scrierile memorialistice ale fiului său, eminentul psihiatru şi scriitor Ion Vianu: "Vă iubesc pe toţi."