“Ceea ce doresc e sa-i impac pe cei nenorociti cu destinul pe care il au in aceasta lume” Vincent Van Gogh Intr-un an, pe 30 martie, la Groot-Zundert, un sat din Barbant, la frontiera oladezo-belgiana s-a nascut un om extraodinar. Extraordinar, nu prin vreo actiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin vreo influenta artistica imediata. Extraordinar prin complexitatea dramei sale interioare.
Treizeci si sapte de ani, dintre care jumatate au fost o cautare tragica in care se amesteca orgoliul si credinta, umilinta, suferinta fizica si morala, dorinta de apostolat si vointa – ani de cautari si de lupte, la capatul carora experienta al carei “cobai” a fost intr-un fel Van Gogh se intanleste cu un domeniu care, in mod vadit, nu mai este al nostru.
in functie de optica din care e considerat, in functie de planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este acela al unui artist, al unui mistic sau al unui bolnav. Daca e privit numai dintr-unul din aceste puncte de vedere, el se sustrage analizei deoarece formeaza un tot, ca o constructie a carei desavarsire trebuie urmarita de la temelie pana la acoperis.
Aceste trei aspecte ale cazului Van Gogh sunt strans legate intre ele. Apar inca din copilarie, se dezvolta, se oranduiesc uneori tainic, insesizabil, dar totdeauna in vederea unei anume impliniri dramatice, spre a se uni in cele din urma si a se exprima intr-o opera de vizionar.
Sa examinam, sau sa privim succesiv cele trei aspecte? Dar aceste incercari n-ar reusi nici sa le rezolve, nici chiar sa le defineasca.
Ne-ar face sa deviem, le-ar falsifica. Daca opera in sine si-ar pastra frumusetea, ar pierde, in schimb, o parte din semnificatia, din bogatia sa.
Caci dincolo de pictor, de bolnav, descoperi intotdeauna omul. Datorita contradictiilor sale, caracterului sau, constituit se pare din trasaturi nu numai diferite, ci opuse, ai ale caror ciocniri dadeau impresia ca sunt mai multe fiinte in Vincent, dictandu-i rand pe rand violenta si transparenta, revolta si credinta, umilinta si spiritul de independenta, nelinistea si exaltarile sale. El nu lupta numai cu societatea, cu arta, cu Dumnezeu; ci mai intai cu Vincent insusi. Si era lupta cea mai sfasietoare; caci nici un alt om n-a fost mai sincer ca el.
Un asemenea destin suscinta, evident, cele mai diverse interpretari. El reclama in acelasi timp analiza si sinteza, incita pe psihanalist la diagnostic si pe poet la lirism, fara ca unul sau celalalt sa satisfaca macar aparenta unui adevar.
Un fapt deosebit pentru studiul acestui destin este, de altfel, abundenta marturisirilor pe care ni le-a lasat omul: o opera picturala care merge paralel chiar cu evolutia dramei; o opera epistorala care ii egaleaza puterea de creatie. Nici un artist n-a vorbit mai bine de mestesugul sau. Nici o fiinta nu si-a exprimat mai bine agitatia launtrica. Iar noi posedam, in legatura cu ceea ce se numeste “nebunia lui Van Gogh” pagini de o cutremuratoare luciditate.
Datorita acestor marturisiri este posibil, cel putin pentru anumite perioade, sa reconstruim aproape zi de zi, viata lui Vincent.
Dar numai relatarea acestei vieti, expunerea minutioasa a faptelor, nu e suficienta pentru a patrunde problemele pe care le pune eroul. Ne va permite totusi sa-i descifram datele, sa le urmarim desfasurarea, modul in care au proliferat.
Precizia documentelor si, pe de alta parte, anumite lacune ne interzicc sa neglijam cel mai neinsemnat fapt, cel mai neinsemnat gand. cautarea lor, confruntarea lor stau la baza oricarei incercari de sinteza si vor permite sa degajam din aparentul haos al destinului lui Van Gogh directiile majore ale unei misiuni indeplinite in chip dureros, dar total.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu